Tudor Gheorghe @ Sala Palatului

Degeaba…?!


Sub titlul acesta, un nou spectacol marca Tudor Gheorghe. Undeva intre concert de colinde si protest politic, cu o farama de geniu.
Mi-e si greu in general sa vorbesc despre concerte. Sunt avid dupa concerte, le mananc pe paine. Si dupa, te intreaba lumea “cum a fost ?” Ce sa raspunzi… foarte tare ? mi-a placut ? “You should have been there!” Daca e o trupa populara, macar mai dai un playlist…


Cu atat mai greu mi-e sa vorbesc despre spectacolul asta. Instalat in sala. Pe scena – un arsenal intreg de scaune. Care usor-usor au fost ocupate de o armata de instrumentisti si de coristi, pe numele lor Filarmonica din Craiova. I-am mai vazut alaturi de Tudor Gheorghe, sunt extrem de talentati.


A inceput dur. Dur de tot. Armata de instrumentisti a bagat la inaintare divizia de infanterie, viorile, miscari foarte rapide si din ce in ce mai tari, oprite brusc de cate o bubuitura de toba. Pe un fundal creepy de inceput de thriller, o pustoaica de 6-7 ani cu o voce angelica canta “Vine vine primavara.” Dispare de pe scena, intra maestrul. Incepe direct cu “Pune tata steag la poarta.” Vocea lui puternica te inunda, instant goosebumps under the sweater. Canta despre cei care au murit acum 20 de ani in Bucuresti. Glumeste la un moment dat pe seama generatiei tinere, nascute dupa revolutie, zice “la un moment dat in urmatoarea melodie va fi un moment, sa fiti atenti la vecinii vostri mai in varsta sa le vedeti reactia”… si indeed, undeva in mijlocul melodiei corul intoneaza (fara cuvinte) “Partidul, Ceausescu, Romania”, doar cinci secunde, apoi revine la melodia initiala, suficient sa fie rumoare in sala, suficient sa se inteleaga ca nu trebuie sa uitam si ca “ai mici” trebuie sa stie si ei. Glumeste pe seama sa, aducandu-si aminte de cand il luau baietii la intrebari legat de cantecele sale, ce vrea sa zica “danseaza ursul romanesc”, alea alea… si dadea vina pe autori, pe de-alde paunescu, nush domne, sunt versurile lor, uite publicate, intrebati-i pe ei… zice acum cantecele care o sa urmeze sunt scrise de mine, nu mai pot sa dau vina pe nimeni. Cantece zguduitoare, prea serioase, prea mult pentru cine a venit pentru prima oara la un concert Tudor Gheorghe. Cantece mai vesele, precum Statornicie si Stare de fapt, funny, dar in care face misto prin repetitie de tot ce a insemnat clasa politica in Romania in ultimii 20 de ani. Mai o recitare, mai un cantec. Mai un moment de crunta sinceritate, mai o subtilitate. Usor usor o da inspre colinde. Canta Vin colindatorii. La un moment dat orchestra este sustinuta de chitari electrice. Da, Tudor Gheorghe si rockul. Orchestra, corul, chitarile electrice, totul gandit de T.G. Absolut genial. Recunoaste singur, viorile sunt foarte frumoase, dar uneori, unele mesaje nu pot fi transmise decat de tipatul unei chitari electrice. Si are dreptate. Se incurca la vreo doua melodii, dau vina pe emotii si pe faptul ca erau melodii complet noi; e Tudor Gheorghe, are voie, isi revine exemplar. Incheie magistral cu Florile Dalbe. Ca si la Iarna Simfonica, suna la fel ca pe album. Impecabil. La final D. was like “atat?!?” “au trecut doua ore!” “really?” “nici eu n-am simtit cand a trecut timpul.” “atat ?!?” “mai vrei, a ? :P” “da!” Si eu as mai fi vrut.


A fost un concert despre aducere aminte. Nu D., nu “s-a dat pe brazda pe la jumate”… a fost un concert care trebuie apreciat cap-coada. Titlul ala mare are la sfarsit un semn de exclamare si un semn de intrebare… a fost degeaba! a fost degeaba ?… A fost un concert despre speranta. A zis-o explicit, cand si-a exprimat increderea in generatia actuala, a fost ceva de genul i-a mentionat pe de-alde Mircea Dinescu, Petre Roman, Sergiu Nicolaescu, Silviu Brucan… cand erau “razvratiti”, dupa 89, fiecare purta un pulover; acum au uitat de pulovere pentru ca au dat de costum… apoi zice ca cineva tanar va gasi acele pulovere si ca le va imbraca… a se intelege pentru o noua revolutie. A, si nu pot sa nu mentionez “bancul” pe care l-a zis la un moment dat, T.G. a zis ca a fost faza reala : “Am vazut doi copii care faceau un om de zapada. Am intrat in vorba cu ei si i-am intrebat ce fac acolo. Ei mi-au raspuns: il facem pe Boc.”


Am vazut fiecare spectacol pe care l-a facut Tudor Gheorghe in ultimii patru ani. Parca niciodata ca acum n-a fost mai in forta, mai sincer, mai puternic, mai autentic; vocea lui oscila intre abia soptit si strigate de durere. Nu a fost un concert de colinde, nici una din piese nu a fost colind. Ce a facut Tudor Gheorghe in spectacolul asta este, in muzica, the closest thing I’ve seen to what stand-up comedians do. Radem glumim, mai cantam un cantecel, o colinda, zdringhi zdringhi, si la mijloc ti-o strecoara. Subtil de multe ori. Si cine are urechi de auzit, se prinde.


Tudor Gheorghe – un poet care se neglijeaza pe sine, dupa cum l-a numit Adrian Paunescu. Singurul din peisajul muzicii romanesti caruia-i aplic fara nici o ezitare titulatura de artist, pentru ca ce face maestrul este cu adevarat arta. Aveam (si cand zic aveam… e la persoana I plural, nu singular) nevoie de concertul asta. Imi pare rau ca Sala Palatului n-a avut 22 de milioane de locuri.


Si nu dear, NU a fost degeaba. Asta a fost mesajul… cu inclinatie spre “faceti voi, astia tineri, in asa fel incat sa nu fi fost degeaba. i’m doing my part here on stage, you do your part.” Asta cred ca a fost mesajul. Nush ce sa mai zic. Multumesc, Tudor Gheorghe.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

%d bloggers like this: