Tudor Gheorghe @ Sala Palatului

December 21, 2009

Degeaba…?!


Sub titlul acesta, un nou spectacol marca Tudor Gheorghe. Undeva intre concert de colinde si protest politic, cu o farama de geniu.
Mi-e si greu in general sa vorbesc despre concerte. Sunt avid dupa concerte, le mananc pe paine. Si dupa, te intreaba lumea “cum a fost ?” Ce sa raspunzi… foarte tare ? mi-a placut ? “You should have been there!” Daca e o trupa populara, macar mai dai un playlist…


Cu atat mai greu mi-e sa vorbesc despre spectacolul asta. Instalat in sala. Pe scena – un arsenal intreg de scaune. Care usor-usor au fost ocupate de o armata de instrumentisti si de coristi, pe numele lor Filarmonica din Craiova. I-am mai vazut alaturi de Tudor Gheorghe, sunt extrem de talentati.


A inceput dur. Dur de tot. Armata de instrumentisti a bagat la inaintare divizia de infanterie, viorile, miscari foarte rapide si din ce in ce mai tari, oprite brusc de cate o bubuitura de toba. Pe un fundal creepy de inceput de thriller, o pustoaica de 6-7 ani cu o voce angelica canta “Vine vine primavara.” Dispare de pe scena, intra maestrul. Incepe direct cu “Pune tata steag la poarta.” Vocea lui puternica te inunda, instant goosebumps under the sweater. Canta despre cei care au murit acum 20 de ani in Bucuresti. Glumeste la un moment dat pe seama generatiei tinere, nascute dupa revolutie, zice “la un moment dat in urmatoarea melodie va fi un moment, sa fiti atenti la vecinii vostri mai in varsta sa le vedeti reactia”… si indeed, undeva in mijlocul melodiei corul intoneaza (fara cuvinte) “Partidul, Ceausescu, Romania”, doar cinci secunde, apoi revine la melodia initiala, suficient sa fie rumoare in sala, suficient sa se inteleaga ca nu trebuie sa uitam si ca “ai mici” trebuie sa stie si ei. Glumeste pe seama sa, aducandu-si aminte de cand il luau baietii la intrebari legat de cantecele sale, ce vrea sa zica “danseaza ursul romanesc”, alea alea… si dadea vina pe autori, pe de-alde paunescu, nush domne, sunt versurile lor, uite publicate, intrebati-i pe ei… zice acum cantecele care o sa urmeze sunt scrise de mine, nu mai pot sa dau vina pe nimeni. Cantece zguduitoare, prea serioase, prea mult pentru cine a venit pentru prima oara la un concert Tudor Gheorghe. Cantece mai vesele, precum Statornicie si Stare de fapt, funny, dar in care face misto prin repetitie de tot ce a insemnat clasa politica in Romania in ultimii 20 de ani. Mai o recitare, mai un cantec. Mai un moment de crunta sinceritate, mai o subtilitate. Usor usor o da inspre colinde. Canta Vin colindatorii. La un moment dat orchestra este sustinuta de chitari electrice. Da, Tudor Gheorghe si rockul. Orchestra, corul, chitarile electrice, totul gandit de T.G. Absolut genial. Recunoaste singur, viorile sunt foarte frumoase, dar uneori, unele mesaje nu pot fi transmise decat de tipatul unei chitari electrice. Si are dreptate. Se incurca la vreo doua melodii, dau vina pe emotii si pe faptul ca erau melodii complet noi; e Tudor Gheorghe, are voie, isi revine exemplar. Incheie magistral cu Florile Dalbe. Ca si la Iarna Simfonica, suna la fel ca pe album. Impecabil. La final D. was like “atat?!?” “au trecut doua ore!” “really?” “nici eu n-am simtit cand a trecut timpul.” “atat ?!?” “mai vrei, a ? :P” “da!” Si eu as mai fi vrut.


A fost un concert despre aducere aminte. Nu D., nu “s-a dat pe brazda pe la jumate”… a fost un concert care trebuie apreciat cap-coada. Titlul ala mare are la sfarsit un semn de exclamare si un semn de intrebare… a fost degeaba! a fost degeaba ?… A fost un concert despre speranta. A zis-o explicit, cand si-a exprimat increderea in generatia actuala, a fost ceva de genul i-a mentionat pe de-alde Mircea Dinescu, Petre Roman, Sergiu Nicolaescu, Silviu Brucan… cand erau “razvratiti”, dupa 89, fiecare purta un pulover; acum au uitat de pulovere pentru ca au dat de costum… apoi zice ca cineva tanar va gasi acele pulovere si ca le va imbraca… a se intelege pentru o noua revolutie. A, si nu pot sa nu mentionez “bancul” pe care l-a zis la un moment dat, T.G. a zis ca a fost faza reala : “Am vazut doi copii care faceau un om de zapada. Am intrat in vorba cu ei si i-am intrebat ce fac acolo. Ei mi-au raspuns: il facem pe Boc.”


Am vazut fiecare spectacol pe care l-a facut Tudor Gheorghe in ultimii patru ani. Parca niciodata ca acum n-a fost mai in forta, mai sincer, mai puternic, mai autentic; vocea lui oscila intre abia soptit si strigate de durere. Nu a fost un concert de colinde, nici una din piese nu a fost colind. Ce a facut Tudor Gheorghe in spectacolul asta este, in muzica, the closest thing I’ve seen to what stand-up comedians do. Radem glumim, mai cantam un cantecel, o colinda, zdringhi zdringhi, si la mijloc ti-o strecoara. Subtil de multe ori. Si cine are urechi de auzit, se prinde.


Tudor Gheorghe – un poet care se neglijeaza pe sine, dupa cum l-a numit Adrian Paunescu. Singurul din peisajul muzicii romanesti caruia-i aplic fara nici o ezitare titulatura de artist, pentru ca ce face maestrul este cu adevarat arta. Aveam (si cand zic aveam… e la persoana I plural, nu singular) nevoie de concertul asta. Imi pare rau ca Sala Palatului n-a avut 22 de milioane de locuri.


Si nu dear, NU a fost degeaba. Asta a fost mesajul… cu inclinatie spre “faceti voi, astia tineri, in asa fel incat sa nu fi fost degeaba. i’m doing my part here on stage, you do your part.” Asta cred ca a fost mesajul. Nush ce sa mai zic. Multumesc, Tudor Gheorghe.

Advertisements

Simple Minds @ Polivalenta

December 17, 2009

Viscol. Vreme de stat in casa si facut copii, vorba unui vechi prieten. Vreme de orice, numa de asteptat in mijlocul strazii nu. Si stai si asteapta dupa RATB, si stai si asteapta dupa O. care evident ca orice gajik care se respecta intarzie juma de ora… trecem peste scarile de la Polivalenta care pareau scoase dintr-un quest de lvl 75 din cine stie ce dungeon game, ca efectiv nu puteai trece nici de prima treapta, ne urcam toti tinandu-ne de bara cu o viteza de o treapta pe minut, atat de slippery erau… ajungem inauntru.

La 8 fix incep Jukebox. You know, de la Cronica Carcotasilor. Foarte talentati oamenii, mi-au placut. I-am numarat, sunt noua πŸ˜› Tur de sala cu privirea… cam golasa. Pentru cat de mare e Polivalenta, multe locuri goale… imi amintesc ca fusese deja o data reprogramat concertul… si ma gandesc ca romanu nu prea gusta Simple Minds. Pe masura ce s-au desfasurat baietii de la Jukebox, lumea a inceput sa reintre in sala, ca era o tona de oameni pe holul de la intrare care statea sa fumeze πŸ˜› ca in sala cica nu era voie. Cica. Mai incolo deja dupa prima bere incepusera sa dispara dezinhibitiile si lumea incepuse sa fumeze prin sala, cu bodyguarzii vizavi. Anyway.

La 9 incep si Simple Minds. Prima reactie a lu’ O. : “nu ti se pare ca solistul e high ?”. Well, he did have his very “special” way of dancing… erau toti incredibil de energici pentru varsta lor. Am apreciat ca n-au scazut ritmul pana la finalul concertului, am apreciat mult ca pe solist nu l-a lasat vocea, de la prima pana la ultima melodie a cantat la fel. Am apreciat ca lumea, aia care era, a venit usor usor jos, in fata scenei, de se umpluse toata zona centrala, si de-abia atunci am inteles misterul locurilor libere πŸ˜› erau jos oamenii. Recunosc ca in afara de Alive&Kicking si Don’t you forget about me nu stiam vreo alta melodie, deci nu pot reproduce vreun playlist, si nici nu prea intelegeam ce canta nenea ala in microfon, dar suna bine πŸ™‚ I had a good time. Cea mai meseriasa era negresa frate… o negresa de la mama ei, din vreo tara africana, avea aia un cur… dar mai ales, avea o voce… πŸ™‚ si-a vazut de treaba tot concertul, se simtea bine si e al naibii de adevarat ca negrii au ritmul in sange frate, se vedea la ea.

Nici noi n-am stat mai mult de un sfert de ora pe scaune, si asa era frig rau inauntru, i mean we tried taking our coats off, dar n-a tinut prea mult, in 5 minute O. a revenit la caciulita si fular πŸ˜› Ne-am dus la doi metri de scena, eram chiar langa boxe, vai cum se simtea basu (si cu toba mare)… trecea prin tine, venea de sub podea, era belea πŸ˜€Β  All in all baietii au cantat doua ore, concertul s-a terminat la 11 fix, am ramas socat sa aflu ca si ei au cantat Neon lights (de la Kraftwerk) care suna bestial in varianta asta a lor usor reggae. Tragand linie a fun night out si o experienta interesanta. Imi plac formatiile vechi din afara pentru ca… se respecta.


Memories

September 29, 2009

(Prinse pe VH1 Classic)

Vodpod videos no longer available.

Vodpod videos no longer available.

That was the shit. That was the music.

Thank you guys for a great night out. Talked a lot about music and shit, pus tara la cale, had fun, took some pictures, it was great…

Then at home with a beer and VH1 Classic and mom telling me stories from so long ago…

Happy b-day bro πŸ™‚ Love ya you phat kyky white skinny dwarf you…


O sambata de vis @Sala Palatului

December 18, 2008

Am fost sambata seara la concertul lui Stefan Hrusca. Mi-am dorit mult sa merg anul asta la un concert traditional de colinde, no “Santa Baby” stuff. Sapand in seara aceea tarzie pe diversele site-uri de cumparat bilete online, eram pe bilete.ro parca, vad acolo Stefan Hrusca… ia sa ma uit… like, daca nici Hrusca nu e archmaster in colinde, I don’t know who is; ma uit…. mai era un singur bilet πŸ™‚ Mi-am zis ma, semn, nesemn, e un semn πŸ˜› Hai sa-l iau. Si n-am regretat.

Pe o ploaie torentiala, peste patru mii de oameni s-au strans sa-l asculte pe Stefan Hrusca. Nu numai ca sala era ARHI-plina (m-am uitat tot concertul sa gasesc macar un scaun liber – n-am reusit, nici macar la VIP), dar erau pline si scarile! E bine.

Bine… e bine, dar un strain picat din cer in sala tot s-ar fi prins ca e in Romania… chiar si la astfel de evenimente romanul mediu dovedeste o… lipsa de eleganta, de finete in crestere; da nastere la niste faze pe care nu mi le imaginez in alta tara. Aveam locul 1 in rand, la margine; in stanga mea, patru scaune libere. Citeam eu B-24-FUN, langa mine apare un tanar prezentabil care numara frumos randurile, se opreste la 17 cat aveam eu, imi cere voie, ma dau la o parte, intra, scoate mobilul, suna, vorbeste, face semn cu mana, cheama, inchide, intr-un minut apar langa mine doua domnisoare, foarte dragute, bine imbracate, “ma scuzati, va rog sa ma lasati sa trec, multumesc” pe o voce usor stridenta, usor aristocratica, usor crescuta cu juma’ de decibel. Se aseaza in stanga mea, conversatie profunda, tipa cu textele de mai sus vorbea cel mai mult, vorbele mustesc a cultura, a experienta de viata, a un cap deasupra celorlalti. Ceilalti doi se angajeaza in conversatie, replici bine plasate, eleganta, high-life.

Pana cand in dreapta mea apare un nenea usor nebarbierit, obisnuit imbracat, care pe un ton autoritar/glumet se intinde peste mine si le spune celor trei “nu-i asa ca alea nu sunt locurile voastre ?” Cei trei se uita unul la celalalt, se ridica si pleaca fara sa spuna nimic. Domnul, urmat de sotie si cei doi copii mici ocupa cele patru scaune sus-amintite. Aparent o familie obisnuita. Dar care putusera sa plateasca 80 de lei de caciula sa-l vada pe Stefan Hrusca.

Doua randuri in fata mea un domn si o doamna mai in varsta se cearta cu un domn si o doamna mai in varsta. Cuplul 1 in picioare, sustine ca detine locurile 3-4. Cuplul 2 nici nu se clinteste, avem bilete, avem locurile 3-4. Scandal, trec minute, amentirari, hai domne sa vedem biletele hai. Se uita. Pai aveti in randul 16. Pai si asta nu e randul 16 ? Nu, e randul 15. Hai domne ca… domne chemam paza, avem locuri aici, va priveste. Locurile 1 si 2 se urnesc din loc, cuplul 2 pleaca cu greu, cuplul 1 se aseaza , locurile 1 si 2 la fel. Scandalul reincepe pe randul 16 unde evident ca locurile 3 si 4 erau deja ocupate.Β  Dar cuplul 2 avea biletele…

Si toate astea numai pe un dreptunghi de 3 randuri x 5 locuri. Pana la patru mii nici nu vreau sa ma gandesc.


Scena plina de braduti, mici, foarte verzi, fara decoratiuni, doar cu beculete, niste beculete splendide, o lumina aproape alba cu vagi tente albastrui, jurai ca sunt niste stelute. Pe jos intinse un fel de cearceafuri, dadeau oricum foarte bine iluzia de zapada. O lavita cu ornamentele specifice intr-un colt, o caruta cu ornamentele specifice in centru.

Incepe un cor format din opt colindatori mici πŸ™‚ miiiiici patru fete si patru baieti, o singura fata era mai rasarita, restul nu sareau de opt ani. Dupa ei intra si Stefan Hrusca πŸ™‚ Perfect neschimbat, aceeasi camesuica alba, aceiasi pantaloni negri, acelasi chip bland de arhanghel cu parul lung si alb si ochi albastri. In stanga lui un clapar tanar, achizitie proaspata, in dreapta lui un percutionist/backing vocal despre care a marturisit la un moment dat ca merge cu el in concerte de prin ’94 sau ’95.

Cantece mai cunoscute, cantece mai putin cunoscute. Totul e frumos, e armonie, e melodie. Cand aude “linu-i lin si iarasi lin” publicul izbucneste in aplauze. Aplauzele nu vin din palme, ci din inima. Pe masura ce avanseaza concertul se aplauda din ce in ce mai mult, publicul e la unison in suflet. Se canta, usor, un murmur placut. Florile dalbe. Andu is like “omg omg omg am auzit Florile dalbe pe viu cantata de Hrusca, now I can die happy.” Avea sa-mi treaca repede.

Face o paranteza muzicala si promite trei melodii ne-de sezon. Cand au inceput acordurile de la Ruga pentru parinti m-a luat tremuratul. Be careful what you wish for. Am trait-o intens, imi doream, aveam nevoie de ea. La “sarutmana tatal meu, sarutmana mama mea” nu mi-am mai putut stapani plansul. NOW I can die happy. Urmeaza Saraca inima me si inca una. Usor usor tonul redevine vesel. Corul de copii revine, se lasa cu strigaturi, hore, urari. Pe alocuri unul sau doi din ei se mai incurca, publicul rade usor iar rasetele sunt acoperite repede de aplauze, sa nu se simta cei mici stanjeniti. Melodiile curg, una dupa alta, nu simti cand trece timpul.

Mai pe la inceputul concertului, dupa vreo trei melodii, apare o mogaldeata de om pe scena si-i da un buchet de flori, soptindu-i ceva la ureche. Dupa ce coboara, Stefan Hrusca ne marturiseste ca fetita i-a spus ca “sunt un mare fan de-al dumneavoastra.” “Daca am fani de varsta asta, atunci e bine.” A multumit tuturor parintilor care si-au adus copiii acolo sa asculte, sa vada, sa se cultive, a accentuat faptul ca obiceiurile stramosesti, traditionale nu trebuie sa se uite, ne-a reamintit de frumusetea obiceiurilor de sarbatori, de bucuria de a ura celor dragi de bine in preajma anului nou.

Iar mie mi-a reamintit cat de frumoasa si cat de bogata este limba romana. Doamne, ce grai frumos are Hrusca, cat de curat vorbeste, cat de ne-bucurestean poate sa fie, cat de bine ma simteam doar ascultandu-l cum vorbeste, ce sa mai zic de cantat. O voce incredibila; o voce profunda, calma, calda, vibranta, care iti patrunde prin vene si artere pana in atrii si ventricole si-ti mangaie inima si se uita direct in sufletul tau cu un zambet pe buze si te face sa vezi si sa auzi si sa intelegi. E inepuizabil, e un izvor nesecat de energie pozitiva, de care toti cei care eram in sala ne-am umplut si am plecat acasa un pic mai buni, un pic mai bogati sufleteste, un pic mai luminati. Imi doream, aveam nevoie, am capatat : multumesc.


Pentru Erika, @Fabrica

December 3, 2008

Am fost ieri (e ora 2, deja alaltaieri) in Fabrica, la concertul caritabil pentru Erika. Pentru cine nu stie despre ce e vorba cititi aici. Auzisem de dimineata in emisiunea lui Mircea Badea si initial am zis ma 250 de mii Parazitii + Vita de Vie, fac si-o fapta buna… hai sa merg. La sapte am fost acolo, inca era liniste, as in puteai circula lejer. La opt deja era full (si e totusi maricel locul).

Prezentator Cabral (ma miram eu ce se tot invartea pe-acolo), emotionat ca ne adunasem nesperat de multi. Cu o zi inainte se desfasurase “Desenam pentru Erika” si, ca sa-l citez, “eram eu, tatal Erikai, un operator de la MTV… si atat.” Chiar eram multi. Apropo, aglomeratia de fapt nu se masoara in oameni. Se masoara in minute. Cat iti ia sa te strecori prin multime ca sa ajungi la baie cand faci pe tine. Spre finalul concertelor mi-a luat cinci. You do the math.

Trupa de teatru m-a impresionat mult. Doua perechi de cate un el si-o ea, un teatru modern, pe muzica bine aleasa, n-a rostit nici unul din ei vreun cuvant. Primii doi mai tineri, mai cuminti, celalalt cuplu deja trecuti de adolescenta (desigur, ma refer la rol); un adevarat ritual de imperechere mut, apropierea treptata redata prin gesturi si expresivitate, inocenta la primii doi, senzualitate la ceilalti doi. E imposibil sa descriu in cuvinte ce am vazut, pentru ca ce am vazut a fost un amalgam de emotii si senzatii.

In deschidere trupa Habar din Arad, cu Andrei (castigatorul Megastar de acum… doi ani cred) solist. L-am recunoscut din prima, nu-mi venea sa cred ca e el. Baiatul chiar are calitati vocale si a rezistat la un concert de opt piese so… Canta placut, tot in genul Vita de Vie, chitaristii meseriasi (unul din ei jurai ca e solistul de la Smashing Pumpkins), toti zgubilitici; doua piese instrumentale, doua coveruri (unul era Otherside de la RHCP, celalalt nu mi-l amintesc acum) + au incheiat pe o piesa Prodigy, instrumentala, ceva mai rock-izata dar a sunat super bine. Le doresc la cat mai multe concerte.

Up next Parazitii. Prima oara cand ii vedeam live; au fost asa cum mi-am imaginat – complet dezinhibati, doin’ their thang, Freaka zambind mai tot timpul, Cheloo parand high ca de obicei; un show complet, cu piese de la In inima strazii si Am comis-o din nou la Vicii si Mesaj pentru Europa (si desigur De ziua ta :D)

Last but not least Vita de Vie. M-am rugat in minte in timpul primelor doua piese sa cante Iamma si nu m-au dezamagit – a fost a treia. Nimic soft, fara de-alde Liber si Visare. Tot asa, vreo 8-9 piese, zgomot, nebunie, dementa si un pogo reusit spre final cu toata inghesuiala de-acolo (pogo in mijlocul caruia m-am trezit si eu in care nu mai stiu cum am intrat ca deja eram pe la a opta bere si nu mai stiu cum am iesit dar am ajuns totusi acasa so…) – pogo is fun, poti sa impingi oameni si nu se supara!

Cand am plecat eu, cubul transparent de plastic cu donatii era plin peste jumatate. Imi pare bine ca m-am dus si am facut o baie de multime, o multime de Oameni. Pentru ca daca alataieri dimineata gandeam ca multa lume va veni (cum vroiam si eu de altfel) sa aiba parte de un concert Parazitii + Vita de Vie la doar 25 de lei, cubul ala m-a facut sa-mi schimb parerea. Pe langa pretul biletelor s-a donat en-gross; am dat si eu si m-am simtit bine, ca pe vremea proiectelor de pe ag; multa sanatate Erikai si sa dea domnu’ sa se stranga cat trebuie ca sa poata duce o viata normala. Am citit mai adineauri pe blogul lui Cabral ca s-au strans 33.000 de lei. Deci se poate. Mai exista inca oameni printre noi, mai exista sperante.

Nu m-am mai simtit asa de bine ca alaltaieri seara de foarte mult timp. Ieri a fost ziua ei. La multi ani, Erika!

Erika, 2 ani

Erika, 2 ani